„Don’t cry, just fly” – Georgiana Vâju – fragment, roman în lucru

Nu mai știu ce fac. Îmi ridic mâinile către părul lui și mă joc cu degetele în inelele negre, în vreme ce melodia ajunge la refren, iar cuvintele mă incită la maxim. Nu mi-ar fi greu să cred că e Allex, dar nu vreau să cred asta. În brațele mele este chiar mafiotul. Nickolas, la rândul lui,  își plimbă și el mâinile pe spatele meu, în sus și în jos. Asta chiar începe să mă excite.  Mă simt ca sub o vrajă și, culmea! Nu vreau să scap de ea. De ce? îmi zic. Este plăcut. Ridic capul și-i ating cu buzele gâtul exact în momentul în care muzica se aude din ce în ce mai încet. Melodia se termină și liniștea ne învăluie ca o catifea caldă. Nu apuc să-l mai dezbrac, așa cum îmi propusesem, deși am avut impulsul de a-i ridica tricoul de vreo două ori.

Mă desprind de el, cu regret, recunosc. Senzația mi-a mers direct la suflet. Nu  realizez că Nickolas îmi întinde un pahar în timp ce încerc să mă dezmeticesc și să mă scutur de senzația de culpabilitate. Nu realizez nici că-l accept și că beau cu sete din lichidul rece și parfumat. Îmi dau seama de asta abia când ajungem la masă și-l pun acolo. Îl privesc preț de câteva secunde. Dar nu, nici nu-mi mai pasă. Orice mi-ar fi amestecat în vin, a fost la pachet cu cea mai dulce senzație de care am avut parte în ultimele zile, așa că hotărăsc să mă fac că n-am sesizat, să-l iert, și să tac.

— E doar un vin foarte bun. Curat ca lacrima, îmi spune, când se așează lângă mine, urmărindu-mi traiectoria privirii.

Cu degetul arătător adun aburul de pe pahar, ce se prelinge într-un șir fin, subțire, pe piciorul lui, apoi formează o mică baltă pe masă.

— Mă îndoiesc că-i curat, dar nici nu mai contează acum. Ai fost cumva… foarte senzual. Știu, nu-mi spune, este aiurea să simt asta, dar, cum totul este aiurea în ultimele zile și aici, cred că pot să-ți spun acum și un mulțumesc. Știi, sunt politicoasă de felul meu, și-mi tot stătea pe limbă, de mult. Dar orgoliul ăsta blestemat nu m-a lăsat… în fine: Mulțumesc!

Se uită întrebător la mine, iar eu continui, lămurindu-l:

— Da, Nickolas, mulțumesc pentru senzații, mulțumesc pentru momente, și mulțumesc că ai stârnit în mine sentimentele astea…  pe care nu vreau să le numesc pentru că… Ar fi fost păcat să mor fără să le mai simt o dată.

— Sunt  de-a dreptul flatat de aceste vorbe  spuse din suflet.

— Să nu fii. Asta nu înseamnă că nu mai vreau să te omor, imediat ce voi avea ocazia. Mi-ai încurcat viața groaznic în ultimele zile, și pentru asta te urăsc teribil. Chiar dacă uneori îmi pari a fi uman, sau normal, tot te urăsc.

— Și senzual.

— Poftim?

— Ai spus că sunt și senzual. N-am uitat.

— Nu o lua ca pe o ofertă de pace, Nickolas. Nici nu-ți imagina chestii intime. Nu e asta. Mi-ai schimbat viața groaznic în ultimele zile, iar pentru asta…

—  Te repeți, m-a întrerupt, să-ți spun ceva: nu-ți schimbă nimeni viața, niciodată, doamna mea. Deși este greu de admis, suntem stăpânii propriului destin. Suntem programați să trăim ceas după ceas, zi după zi, după agenda fiecăruia, fără să omitem nicio întâlnire dintre cele care ne sunt destinate. Crezi tu, că eu am manipulat toate asta?

— Sunt convinsă, nu cred, dar, repet, nu mai contează ce ai făcut, Nickolas.

— Poate da, am manipulat, dar într-o mică măsură. Întâlnirea asta crezi că am programat-o eu? Poate și asta, dar mă îndoiesc că nu-i și mâna destinului aici. Întâmplarea asta, tot eu? Nu, a fost soarta. Era dinainte programat ca totul să se desfășoare așa.

— Probabil că da, ai dreptate. Toți avem un destin scris. O fi fost scrijelit  şi asta acolo. Repet, Nickolas, nu mă înțelege greșit, nu te apreciez deloc – dar absolut deloc – ca om.  În ochii mei ești tot un gunoi. Dar, în schimb, apreciez maxim altruismul gestului tău de acum. Atât reține. Restul e…, cum s-ar zice, cancan.

— Hmmm… Altruism, pe dracu`! Fii serioasă! Nu am cunoscut pe nimeni care, după o acțiune, să-i zicem acum altruistă, să nu urmărească și propria-i satisfacție. Poate că toți vrem să părem în ochii celorlalți ceea ce nu suntem. Vrem să părem mai buni, mai umani, mai ciudați sau mai extravaganți, dar, într-un final, nimeni nu duce pe nimeni de nas, să știi.  Ține minte asta, o să-ți folosească pe viitor. Pentru că fiecare se gândește să profite cumva în urma acțiunilor întreprinse. În situația noastră, de exemplu, eu m-am gândit să profit de atingerile tale, iar tu ai considerat asta o bună ocazie să mă prinzi în ofsaid și să mă împuști. Am dreptate?

— Ai dreptate, ce să zic… Am de a face, pe lângă un gunoi,  și cu un om inteligent, recunosc asta, deși mi-e ciudă să te flatez așa. Dar conversația cu tine începe să fie mai incitantă decât jocul cu pistolul. Nu te supăra că te întreb, dar acum ești drogat?

— Nu.

— Dar eu sunt? întreb râzând.

— Tu ești.

— Ce mi-ai mai pus în vin, nemernicule?

Constat că, deși vreau să par supărată, zâmbesc. Nickolas zâmbește complice și el.

— Un afrodiziac ți-am pus.

— Serios?

— Îhâm.

— Totuși, mă mir să își fi făcut efectul atât de curând.

— Ah, nu. A fost și mai devreme, în cafea.

— Ce păcat, Nickolas…

— Ce anume?

— Tocmai când începusem să prind puțină încredere în tine și să-mi devii simpatic, o dai așa în bară…

— Oh, îmi pare rău să te dezamăgesc din nou. Dar așa a fost scris în destinele noastre.

Advertisements

2 thoughts on “„Don’t cry, just fly” – Georgiana Vâju – fragment, roman în lucru

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: