Ibrail, pe malul drept al Dunării – Georgiana Vâju – fragment, roman în lucru

După ce Georgiana ne-a ațâțat cu vestea cum că scrie un nou roman, am decis să o trag puțin de limbă, ca să aflăm despre ce este vorba. Așa am aflat că noul ei roman are la bază o documentare temeinică despre orașul ei natal – Brăila. Romanul va fi o ficțiune istorică și promite să ne țină pe jar, așa cum ne-a obișnuit deja Georgiana.

Dar nu numai că am aflat aceste detalii despre romanul ei, ci am primit și un fragment, pe care vi-l las aici, ca să vedeți cam despre ce este vorba. Așteptăm părerile voastre!

38119638_10204620210582948_1645797249822752768_n

Ibrail, pe malul drept al Dunării

Navigăm greoi pe apele tulburi, dunărene. Vaporul urcă în amonte, printre valurile reci ce se izbesc zgomotos de malul pietruit al unui port. Privesc prin hubloul mic, încețoșat și murdar, si văd prin negura dimineții un orășel ce se înalță dincolo de un vad abrupt. Vasul șuieră zgomotos, ritmat, de câte trei ori; își anunță intrarea în port și acostăm în dreptul unei clădiri pe care stă scris  simplu: “Port”. Câțiva hamali montează o pasarelă  de metal, șubrezită de vreme, dar încă funcțională, iar tinerii mateloți de pe punte se grăbesc să lege parâmele groase de niște tacheți solizi din fier, îngropați în digul pietruit.

Pășesc timid, pentru început, dar hotărăsc că vreau să văd mai mult din locul asta. E fascinant. Doar frigul dimineții mă-nconjoară și câțiva pescari ce stau îngrămădiți pe catargul unei ambarcațiuni învecinate, privind în zare, către malul celălalt.
Bocceaua nu este grea, dar pentru umărul meu micuț e destul de voluminoasă. Bareta improvizată din basmaua  de mătase a bunicii îmi tot alunecă de pe umăr și sunt nevoită să o țin cu ambele mâini ca să nu o scap pe jos.
Deși abia s-au ivit zorile, portul acesta freamătă de viață. Marinari tineri, în uniforme elegante, dungate, cu bonete bleumarin aruncate șmecherește pe o ureche, hamali ce încarcă sau descarcă saci grei, din care cad boabe de cereale, în urma lor vrăbiile servind micul dejun, pescari ce își pregătesc năvoadele și undițele pentru o nouă zi de muncă, și ‒ spre surprinderea mea ‒  multe, foarte multe femei elegante, cu rochii lungi, crinoline, încorsetate, mănuși brodate fin, ce le urcă pe antebraț până aproape de cot și ținând deasupra capului umbrele sofisticat lucrate, ce bănuiesc că au rolul de a le proteja de Soarele  aprig al verii. Cele care nu au umbrelă poartă pălării cu boruri largi, împodobite grațios cu pamblici viu colorate. Rămân în loc și privesc peisajul pestriț, blocând pasarela, până când aud din spate un îndemn suav:

— ‘Naintați, do’nșoară! Lumea se grăbește p`acilea.

Întorc capul și constat că în spatele meu s-a format o mică mulțime, dar, în afară de vocea căreia nu-i identific proprietarul, nimeni nu protestează împotriva înlemnirii mele.

De pe mal mai privesc o dată Dunărea tulburată acum de câteva vase mari, ce își așteaptă intrarea în port.  Apoi mă îndrept spre o  terasă ce pare a fi o cafenea, cu mese butucănos cioplite, din lemn, spoite cu o vopsea  albă, scorojită de intemperii. Perdele  ușoare, din voal albastru marin, flutură legănate de vântul călduț al dimineții de iulie, legate neglijent de niște bârne grele din lemn aproape putred. Deși nu e realizat cu mare stil, decorul este, totuși, ceva inedit.  Mă așez la o masă retrasă într-un colț și, în două minute, vine către mine o doamnă corpolentă,  cu o alură mândră. Poartă, după părerea mea de fată crescută la țară, un machiaj mult prea strident pentru dimineață. Corpul îi este chinuit într-un corsaj extrem de strâmt, din captivitatea căruia se revarsă peste șolduri straturi generoase de grăsime și care-i lasă la vedere mai mult de jumătate din suprafața pieptului, extrem de voluminos. Îmi îndrept privirea către decolteul ei și am impresia că la fiecare pas pe care-l face sânii urmează să-i evadeze din acea menghină. Dar se pare că sunt destul de educați și stau cuminți. În adâncitura dintre nuri are îngrămădite câteva bancnote mototolite. Bănuiesc că trebuie să fie încasările.
— Neața! Dorești cafea, sau ceai? mă întreabă cu voce ruginită, tabagică, molfăind în același timp o jumătate de scobitoare.
Nu pot să-i răspund, nici nu știu cum să-i spun că nu pot vorbi. Până acum toți cu care am interacționat aveau habar de problema mea și nu am fost nevoită să mă justific. Sunt mută. Nu la figurat, ci la propriu. Până la cei 17 ani ai mei nu am putut articula niciun sunet. Așa m-am născut, zice mama. Aprob din cap, iar femeia dispare și revine, trântindu-mi în graba pe masă o ceașcă de cafea din care sar în toate părțile stropi chihlimbarii. Mă mulțumesc cu ce mi-a adus, deși aș fi preferat ceaiul. Sorb încet din ceașca de lut ars, decorată cu o ancoră și, în acest răstimp, mă gândesc cum mă voi descurca de acum înainte printre străini, dacă nu cumva visu-mi e aievea, ori dacă nu cumva sunt prima din familia mea de oameni nestrămutați, care a descoperit un tărâm magic, nebănuit de ei. Știu sigur însă, că am de gând să mă stabilesc pentru eternitate aici, să cunosc oamenii locului. De fapt, n-am încotro. Nu știu nimic despre acest plai, nici măcar unde se află exact pe hartă, dar văd o tăblie mică, ruginită, pe care stau scrise cu litere stacojite „Brăila”. Mai jos de scrisul cu vopsea cineva a scrijelit “Ibrail”. Încerc să rețin ambele denumiri. Ibrail îmi place foarte mult. Sună… occidental, cred.
— Cauți cazare, drăguțo? aud din spate vocea femeii chelner.
Aprob din nou din cap.
– Ce-i? Ești mută, cumva?
Evrica! De data asta schițez un „da” din vârful buzelor.
— Aham. Păi așa zi. Câți ani zici că ai?
Nu zic, că nu pot vorbi. Întind mâna timid și-i desprind delicat pixul dintre degetele butucănoase, observându-i în același timp unghiile roșii, vopsite neglijent până aproape de jumătatea primei falange. Ea, perspicace, îmi pune în fată carnețelul  ei de comenzi. Răsfoiesc până găsesc un loc liber pe care scriu apăsat „17”. Mă studiază preț de cincisprezece, douăzeci de secunde, apoi zice hotărât:
— Bănuiesc că nu ai bani și vrei și un loc bun de muncă, nu-i așa? Da, asta cauți, conchide privindu-mă. Stai liniștită! Am exact ce-ți trebuie la momentul acesta al vieții.
N-am timp nici să aprob, nici să contest ceea ce-mi spune, pentru că mă apucă brutal de antebraț, mă ridică de pe scaun și-mi face semn să o urmez pe o ușă vopsită în negru, deasupra căreia, deși Soarele e sus pe cer, stă aprins un felinar cu bec roșu.
V-ați prins? Asta se întâmpla în Brăila interbelică. Anul 1933.

Advertisements

6 thoughts on “Ibrail, pe malul drept al Dunării – Georgiana Vâju – fragment, roman în lucru

Add yours

  1. Cât de bine sună! ❤ Mă bucur că vom avea ficțiune istorică la noi și că se va reda culoarea locală. Felicitări, Georgiana, abia aștept romanul! ❤

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: