Fragmente Georgiana Vâju, Cristinne C.C. și Raluca-Andreea Chiper

Cele trei autoare care au câștigat „Cursa poveștilor” din luna august au acceptat să îmi ofere câteva fragmente din cărțile lor în lucru sau în curs de apariție, pe care să le pot împărtăși cu voi. Fetelor, vă mulțumesc! Dragi cititori, sper să vă placă!

Georgiana Vâju – fragmente „Alt cuvânt pentru dor”

 

1. C7S8mt8IQS.png

„— Măi, tu femeie…

— Sht! Dormi!

— Nu, stai să termin.

— Aşa, eu femeie, ce?

— Tu nu eşti om! Iar hm…

— Desigur, femeia nu-i tot om, e altă creatură. Ciudată.

— Femeia este ciudată!

— Acum ce mai vrei? Culcă-te! Te-am adus deja în pat. Ești beat și nu te mai ascult.

— Nu vreau să dorm, prințesă.

— Dar ce vrei să faci, doctore?

— Să vorbim. Vreau să vorbim.

— Despre ce?

— Despre tine. Deci, cum spuneam când m-ai întrerupt, nu eşti om…

— Bine, nu sunt om. Sunt închipuirea ta, sunt o nălucă, un vis, o idee, o femeie…

— M-ai întrerupt iar. Taci şi ascultă-mă până la capăt acum.

— Bine. Tac.

M-am așezat lângă el pe pat și i-am băgat mâna prin păr ciufulindu-l drăgăstos. A oftat lung și dureros la atingerea mea apoi a continuat:

— Iar prezența ta, atingerea ta… atingerea ta separă apele, dărâmă munții, îndoaie copacii şi zeii şi cuvintele de la jumătate. Cuvintele nu-ți mai ajung întregi la mine, se izbesc de pereţii cerului și se întorc ca un bumerang, luând ale sensuri.

— Ce frumos vorbeşte Bahus. Doctore, te rog eu frumos, culcă-te! Mă amuză când te văd așa de creativ. Și nici nu prea are sens ce spui. Amesteci doar niște cuvinte ca să sune bine.

— Taci, prințesă, nu râde că nu sunt beat, sunt doar puțin amețit. Și eu pot să vorbesc frumos ca tine, nu vezi?

— Văd, văd…

— Apoi nesiguranța…

— Care nesiguranță?

— Taci. Nu mă mai întrerupe că uit totul.

— Ok, tac.

— Așa, unde rămăsesem?

— Că știi și tu să vorbești frumos și spuneai ceva de nesiguranță…

— Deci, da: nesiguranța asta îmi roade puterile şi mă face mic în fața ta, aproape invizibil şi foarte trist. Şi visez… acum visez.

— Ce visezi?

— Te visez pe tine… visez un cerc. În mijlocul lui stai tu, firavă și mică, cu buclele tale şatene și ochii tăi căprui pătrunzători… şi cu tăcerea ta din ultima vreme lipită de buze. Ai cute adânci pe frunte, deci ceva te macină, dar taci, nu vrei să-mi spui ce ai cu adevărat. Despre tăcerea asta voiam să te întreb.

— Da, voiai să mă întrebi și mai ales când? Atunci când m-ai sunat nu m-ai putut întreba nimic.

— Asta pentru că a răspuns el. Și chiar dacă răspundeai tot nu aveam curaj să întreb. Întreb acum că ești aici și am curaj.

— Of, Iv… hai să vorbim mâine despre asta.

— Nu! Vorbim acum. Mâine iar nu am să mai pot.

— Deci: știu, te simt că ai ceva pe suflet și taci, nu-mi spui, nu vrei să-ți deschizi sufletul în totalitate în fața mea. Ți-e frică de ceva. Aș vrea să știu de ce anume ți-e frică. E prima și ultima dată când te mai întreb cu frumosu’, apoi am să smulg secretul ăsta de la tine. Îmi vei răspunde acum, nu?

— Sunt tare curioasă cum ai să faci asta. Ai să mă droghezi cu serul adevărului?

— Dacă trebuie, da.

— Mâine când vei fi treaz îți voi răspunde fără alte substanțe. Acum dormi.

— Aha, te-am prins! Deci admiți că ai un secret.

— Nu am un secret. Poate că am o durere pe care o ascund.

— Eşti o voce pe verso în capul meu. Nu eşti reală. Ești vis.

— Sunt vis, sunt coşmar, înger negru, ochi de infern, apă întunecată, femeie şi blestem, durere şi pasiune. O iluzie, asta sunt.

— Eşti o iluzie frumoasă, asta chiar ești.

— Și mă vrei…

— Te vreau!  Acum te vreau. Dar nici nu te pierd, nici nu te am, nici nu te las, nici nu mă laşi, nici nu te duci, nici nu revii, nici nu mai pot. Nu mai pot cu tine!

— Eşti foarte beat, doctore. M-ai zăpăcit de tot.

— Hotărăşte-te! Ori îmi spui, ori smulg secretul ăsta de la tine. Și te asigur că am să o fac.

— Pf, asta a sunat serios rău! Îmi dai ultimatum cumva?

— Da, asta fac. Poftim unde m-ai adus cu firea ta.

— În pat te-am adus cu firea mea. Și nu pare să-ți displacă deloc asta. Culcă-te, repet, eşti foarte beat. Vorbim mâine.

— Nu vreau să dorm, nu auzi? Vreau să facem dragoste. Hai lângă mine aici, dezbracă-te și bagă-te în pat.

— Mda… și eu aș fi vrut să facem dragoste acum, doar că nu prea mă încântă necrofilia.

— Sunt viu. Pot să-ți arăt.

— Ești tu viu, dar inert.

— S-o crezi tu! Pot să mă mișc chiar foarte bine.”

2. 16388305_10202644298306376_7210522971773753576_n

„ Ce faci când te trezești într-un asemenea moment de cumpănă al existenței tale? Încotro o iei?

Pleci?

Rămâi?

Iubești?

Uiți că iubești?

Te apuci dintr-odată să urăști ce iubești?

Ce naiba faci mai departe cu viața ta?

Păi… să vedem: dacă ești un om sensibil, te sinucizi pe loc și ai scăpat de indecizie și de durere. Chiar și de rușinea condiției de victimă în care te afli. Dacă ești un om superficial, te apuci și petreci ca disperatul, te droghezi, te îmbeți și te faci praf. Că oricum viața este scurtă și mai este și un mare rahat totul, în concluzie nimeni nu merită să sufere pentru că timpul este limitat și viața poate fi frumoasă dacă schimbi perspectiva. Iar dacă ești om normal, ca majoritatea muritorilor, te culci și încerci din răsputeri să uiți ce ai trăit. Iar a doua zi te prefaci că ieri nu a existat niciodată și o iei frumușel de la capăt în noua viață care ți-a fost desenată de către mâna Creatorului.

Eu nu știam ce fel de om eram în acel moment și ce decizie trebuia să iau.

Ce decizii poți să iei într-un asemenea moment?

Nu iei nici o decizie, pentru că nu este o stare în care să poți lua decizii. Este o stare în care ești blocat. Sau cel puțin creierul tău este blocat temporar, ceea ce înseamnă că și tu ești blocat temporar. Pentru că unitatea centrală nu mai trimite comenzi la nimic, motorul care te punea în mișcare a murit și el, iar tu devii o mașină stricată numai bună de aruncat la fier vechi.

Ești paralizat.

Ești o legumă în curs de putrefacție.

Rămâi țintit în loc, incapabil să te miști, să mai gândești, nici atât. Și orice logică sau idee ți-ar trece prin creierul amorțit va fi anulată total de durerea acută din piept.

Uiți chiar să și respiri, o faci mecanic trăgând aer ca disperatul atunci când simți că s-a terminat rezerva din plămâni. La un moment dat corpul o să-ți trimită un semnal că este încă viu și că trebuie să-l îngrijești, că are nevoie de participarea ta la buna-i funcționare. O să înceapă să îți chiorăie mațele sau să ai o altă nevoie fiziologică stridentă. Și atunci, ca o persoană rațională ce ești, (deși astea sunt instincte primare, dar hai să zicem că…) te ridici ca teleghidat de unde te afli căzut și te duci să îți satisfaci ‒cât de cât ‒ urgențele fiziologice, nevoile primare, doar pe cele care au legătură strictă cu supraviețuirea și cam atât. Da, cam atât poți să faci. În rest, ești într-o stare de paralizie. Un paralitic.

Într-un mod foarte ciudat faci toate astea, pentru că la o analiză mai atentă a stării în care te afli, de fapt îți dorești să mori de tot, să dispari sau eventual să te răpească extratereștrii ca să facă studii amănunțite pe tine, pentru că ești deja mai mult de jumătate plecat spre cealaltă lume. Dar corpul tău spune nu. Nu încă!

 Nu muri de tot. Mai există viață după trădare. Ai răbdare.”

 

3. 18527660_10203058657145088_1576806076034405325_n

Imediat după ce Tudor a închis ușa în urma lui, Iv s-a repezit către mine să mă sărute cu o nerăbdare copilărească și cu ochii sclipind de fericire, deși mai făcuse asta de cel puțin zece ori cu o oră în urmă, înainte să intre el în apartamentul nostru. Făcusem asta toată noaptea și nu numai atât. Făcusem asta și cu o zi și o noapte înainte. Pasiunea lui era molipsitoare și mă făcea să uit orice altceva, îmi topea toate gândurile și îmi alungă orice confuzie şi-ar mai fi făcut loc în sufletul meu. La fiecare atingere a lui descopeream ceva nou și surprinzător de incitant. Începusem să-l cunosc deja și să-i anticipez gesturile și vorbele, dar chiar și așa, așteptam dovezile lui de iubire și de afecțiune cu o infinită nerăbdare și plăcere. Acum însă aveam nevoie să am mintea cât se poate de limpede așa că l-am împins ușor și i-am aruncat o privire care spunea că am nevoie să fiu cu capul pe umeri, măcar două ore.

Mi-a dat drumul într-un final din brațele lui, după ce mi-a marcat toată fața cu câte un sărut apăsat care mi-a lăsat urme adânci în fiecare por al obrajilor. Mi-a dat drumul nu pentru că s-ar fi plictisit să facă asta, sau pentru că-l rugasem eu din priviri, ci pentru că aveam amândoi și altele lucruri de făcut.

Oricine l-ar fi privit pe Iv ar fi spus că omul ăsta care arată atât de serios nu poate fi nicicând senzual sau măcar drăgăstos. Dar el era dovada vie a faptului că omul nu trebuie judecat după chip, nici măcar după vorbă sau gest. Nu știu dacă eu am reușit să topesc gheața sau dacă asta era doar o mască pentru restul lumii, dar știu că dincolo de învelișul serios și profesional cu care era acoperit, exista o candoare la care aveam un acces privilegiat, un fel de secret al ființei lui care mă făcea să mă simt specială.

Timpul până la următoarea noastră sesiune de dragoste ne părea o eternitate, așa că trebuia amândoi să începem să ne ocupăm mintea cu altele, altfel simțeam că o iau razna.

— Deci, Simona! am zis apăsat, ridicându-mă hotărâtă, ca să rămână cumva stabilit că nu mă voi răzgândi și că mă voi duce direct la camera ei.

— Bine… bine, capitulă Iv. Dar încercă să faci cum îți spun eu și va fi bine cu Simo.

La auzul diminutivului pe care îl pronunțase atât de melodios m-am crispat și am avut o strângere de inimă.

— „Simo”? am repetat consternată.

— Simona… Simo… este tot aia. Tot ea.

— Abrevierea numelui îmi pare a fi ceva foarte intim și familiar, Iv. De ce ai folosit-o acum, in contextul ăsta tensionat?

— Nu este nimic de genul ăsta. Nu-ți mai frământa mintea cu fel de fel de supoziții. Așa îi spune lumea Simonei pe aici. Așa m-am învățat și eu să-i spun.

— Bine, doctore. Asta mă face să cred că ființa ei este blajină. De obicei acordăm diminutive oamenilor care ne plac și pe care îi simțim calzi, nu-i așa? Sper să nu mă înșel în ceea ce o privește. Am să te cred și voi face astăzi cum spui tu. Dar de mâine o să fac cum cred eu, da?

— Te iubesc!

— Perversule! Știi că nu mi-a plăcut cum a sunat acel diminutiv în gura ta și acum o întorci ca să mă împaci. Nu este corect cum procedezi.

— Ei și ce dacă sunt pervers? Eu chiar te iubesc!

Nu știu de ce am ales să ignor această declarație de dragoste a lui, care nu mai știu dacă a fost prima de acest gen. Am ales nici să nu întorc declarația. Mă măcina totuși o curiozitate.

— Ce e atât de special la această pacientă, Iv?

— Nu este nimic special la ea, cazul ei este special. M-am exprimat greșit mai devreme.

— Ai spus clar că eu sunt specială și că este și ea specială. Explică-mi de ce este. De ce ai spus asta?

— Într-un fel e un caz special, nu e ea specială, repet. Cauți ceartă cumva? Că nu prea mai avem timp nici de ceartă nici de împăcare.

— Nu, nu caut ceartă. Îmi spui acum și de ce este cazul special, ca să o lămurim definitiv?

— Deseară, nu mai fi curioasă așa. Promit, mi-a spus ducându-și mâna dreaptă în dreptul inimii apoi mi-a zâmbit căutând din nou să mă împace.

— Bine… fie, deseară.

Am capitulat, deși nu voiam asta.

— Bine.

— Să nu uiți ce ai promis. Dar lasă, că nu uit eu asta. Dar totuși am o altă curiozitate.

A ridicat capul spre mine exasperat.

— Ultima, mi-a spus. Zi, care este acum?

— Ultima: ai împărțit vreo idilă amoroasă cu această fată, Iv?

— Nu știi să te lași de interogatorii, nu? Am zis eu, trebuia să te faci avocat.

— Asta nu este acceptat ca răspuns, Iv. Răspunde-mi doar la asta și încetez.

— O să-ți spun deseară, ai și tu puțină răbdare. Stai liniștită, nu uit. Altcineva e uituc pe aici, și arătă cu degetul către mine. Desigur, făcea referire la perioada mea de internare când uitam cu totul de ședințele cu el și de injecțiile pe care mi le făcea pentru pneumonie.

— Nu uit! a adăugat iar când a văzut că-l privesc insistent. Și ca să-mi astâmpere curiozitatea și insistența, care nu mai conteneau să se oprească, mi-a acoperit buzele cu ale lui în semn că trebuie să tac și să-l ascult. Evident, nu am capitulat și am adăugat.

— Te-ai culcat cu ea. Așa este?

— Nu! Nici pe departe! Cum de îți trec prostiile astea prin cap? Eu nu mă culc cu pacientele mele.

— Aș putea să te contrazic cu cele mai solide și sincere argumente, știi asta, da?

— Cu tine a fost altceva. Ceva serios! Te rog să nu faci asta.

— Dar curte le faci pacientelor tale?

— Încetează!

— Dar cu motocicleta le plimbi prin împrejurimi?

— Ți-am spus… cu tine a fost altceva, nu amesteca lucrurile.

— Atunci ce este cu Simona?

— Atunci ai spus că dacă îți răspund încetezi.

— Dar nu mi-ai răspuns!

— Pentru că mă întrebi numai prostii! Ești geloasă cumva?

— Ar trebui să fiu?

— Nu. Nu ai niciun motiv să fii geloasă pe Simona. Nici pe altcineva.

Iv și-a terminat cafeaua și a plecat spre pacienții lui. Eu am rămas pe terasa devenită a noastră. Mai aveam ceva timp până să mă duc la speciala Simona. Acum mă intrigă și mai tare. Mi-am aprins o țigară și am mai studiat un pic dosarul ei, în speranța că voi descoperi ceea ce îmi scăpase. Îmi scăpaseră multe și multe altele păreau a fi chestiuni incerte, dar încă nu vedeam niciun motiv pentru care ar trebui să consider că Simona ar putea deveni o problemă.”

Cristinne C.C. – fragmente vol. 2 al seriei Ephialte – „Trezirea unui coșmar”

 

1. 19396818_1065140336919334_180160763655887206_n

„După câteva secunde am observat că Andreas nu mai spunea nimic şi am ridicat capul surprinzându-l privindu-mă foarte intens şi serios.
– De ce faci asta?
– De ce fac ce?
L-am privit în ochi, aproape sigură la ce se referă.
– Asta, spuse, făcând cu mâna o mişcare amplă şi arătând spre întreaga lui încăpere.
– Vi la mine în cameră… la o oră… te porţi atât de… faci aluzii şi glume…, continuă, apoi se întoarse şi se îndrepta spre fereastră, ramânând cu spatele la mine.
– Andreas?
M-am ridicat cu inima strânsă. Poate că am întrecut măsura. Dar ultimul lucru pe care mi-l doream era să-l supăr. În plus, nici eu nu eram foarte sigură de ce mă aflam aici.
Cu paşi ezitanţi m-am apropiat de el, dar am rămas la mai puţin de jumătate de metru în spate, nedorind să-i invadez din nou spaţiul. Văzând că nu zice şi nu face nimic, mi-am aşezat o mâna uşor pe braţul său. A tresărit puţin. Nu mai făcuse niciodată asta la atingerea mea. A lăsat capul în jos privind la mâna mea, apoi, după un moment s-a întors cu faţa la mine.
-Alis, ce vezi când te uiţi la mine?, mă întrebă, privindu-mă direct în ochi.
– Dar tu? Tu ce vezi?
– Nu e corect. Eu am întrebat primul.
– Văd pe cineva foarte drag. Văd o persoană pentru care mi-aş da viaţa ca să i-o salvez.
– Şi asta e de-ajuns pentru tine?, mă întrebă foarte încet.
– Nu înţeleg ce mă întrebi, Andreas.
– Ce ai spus mai înainte este valabil şi pentru fraţii tăi, dar eu nu sunt fratele tău, Alis.
– Slavă cerului!, am răspuns, încercând să glumesc şi să aduc din nou discuţia pe un ton mai puţin serios. Aveam un gol în stomac şi mi-era teamă de ce avea să se întâmple.
– De ce? De ce slavă cerului? Când te gândeşti la mine te gândeşti la altceva decât un frate?, a continuat Andreas pe acelaşi ton şi privindu-mă chiar mai intens decât înainte.
– Ăăăă… Aş putea…
Cuvintele mi-au ieşit mai mult ca o şoaptă, iar inima simţeam că-mi bată mai mai să-mi iasă din piept.
– Ai putea? Dar ţi-ai dori?
Andreas se apropie şi mai mult de mine, dar nu mă atinse în niciun fel, lăsându-mi suficient spaţiu să mă retrag. Aproape că nici nu mai respirăm. În faţa mea stătea acest om minunat, alături de care trecusem prin atâtea lucruri şi care fusese alături de mine în orice decizie nebunească pe care o luasem. Ne întâlnisem într-o situaţie ciudată cu doar două săptămâni în urmă, dar mi se părea că-l cunosc de-o viaţă. E adevărat că nu atracţia era cea care ne făcuse să ne înţelegem atât de bine, dar îl admiram pe Andreas şi ca bărbat. Îl privisem de atâtea ori şi îi remarcasem trăsăturile.
Ochii aceia verzi-căprui, mereu plini de viață, sclipind inteligent de fiecare dată când situația-i cerea să găsească o logica la ceea ce se întâmpla în jur, zâmbetul cald, ușor într-o parte și care-i întinerea chipul într-o secundă… Până și vocea sa ușor răgușită completa alura unui bărbat de 38 de ani, sexi, inteligent, sigur pe el. Părea incredibil cum rămăsese singur până acum. Dar eu știam prea bine motivul, chiar dacă Andreas nu ar fi recunoscut asta nici într-un milion de ani în fața nimănui. Se sacrificase pentru fericirea și siguranța fratelui său si a Philiei, acceptase planul secundar în toate deciziile pe care le luaseră împreună și evitase să se implice într-o relație pe care nu ar fi putut oricum să o duca prea departe. Nu atât timp cât asta ar fi presupus dezvăluirea secretelor din jurul Philiei si a lui Octav. Nu, dacă asta ar fi însemnat să le pună viața ori siguranța în pericol.
Cu mine, însă, nu avea de ce să-și mai facă astfel de griji. Mi-aș dori să-l văd ca pe altceva decât ca pe un frate?, mă întrebase. Da, dacă asta îl va face fericit, mi-am răspuns singură în gând. Am tras aer adânc în piept.
Fără să-i dau un răspuns, mi-am trecut ambele mâini în jurul gâtului sau continuând să-l privesc în ochi. Andreas îşi încolăci şi el mâinile în jurul taliei mele, dar doar atât. Se opri şi mă aşteptă din nou să fac eu următoarea mişcare.
<Aha! Am înţeles! Mă laşi pe mine să conduc… >, am gândit eu, cu senzaţia că sunt supusă unui fel de test.
Mi-am apropiat faţă de a lui, cu buzele la doar câţiva milimetri de ale sale şi am rămas acolo câteva secunde. Andreas mă strânse puţin mai tare, lipindu-mă practic de corpul lui, dar se opri, la rândul său perforându-mă cu privirea.
<Ouukey… Joci murdar! Acum să te văd! >, am gândit eu şi am început să-l sărut. Întâi pe lângă gura, abia atingându-i buzele, apoi pe maxilarul stâng, apoi mi-am făcut drum încet, încet spre tâmpla lui, am coborât spre ureche şi… ajunsă acolo, am lăsat să-mi scape răsuflarea pe care mi-o ţinusem până-n acel moment, trăgându-l uşor cu dinţii de lobul urechii. Mă surprindeam si pe mine cu tupeul de care dădeam dovadă. Se pare că evenimentele din ultimile săptămâni avuseseră efect și asupra siguranței pe propria feminitate. Eram acum mai curajoasă decât m-aș fi crezut în stare, iar asta era a doua oară când preluam astfel de inițiative. Yey Alis!
– Fir-ar!
Abia l-am auzit pe Andreas spunând printre dinţi, înainte să mă strivească aproape în strânsoarea mâinilor sale şi să înceapă să mă sărute cu aşa o înverşunare încât m-a luat total prin surprindere. Dezmeticindu-mă, i-am răspuns cu aceeaşi pasiune, l-am întâlnit la fiecare mişcare pe care a făcut-o fără niciun fel de ezitare.
Andreas îşi înfipsese o mână în părul meu şi-mi trase uşor capul pe spate sărutându-mă pe gât. Am tras aer în piept cu zgomot şi mi-am înfipt unghiile în spatele său. Senzaţia era înnebunitoare şi corpul meu răspundea la fiecare nouă provocare a lui. Undeva, adânc în subconştientul meu, o parte din mine îmi şoptea că nu e o idee bună ce se întâmplă, că ar trebui să-l opresc… că ar trebui să mă opresc… Dar mă simţeam atât de bine… Andreas continua să mă sărute, să mă mângâie, să mă înnebunească. Am hotărât că nu vreau să pun capăt acelei senzaţii, că vreau mai mult. Vreau tot. Mi-am coborât mâinile pe talia lui şi le-am băgat pe sub tricoul alb simţindu-i muşchii spatelui flexându-se sub atingerea mea. Am început să-i trag tricoul în sus, vrând să am mai mult acces la pielea sa. ”

2. 18193080_1467864216580745_337374575027679282_o

„Câteva minute mai târziu, stăteam în toaleta nu tocmai curată a viitorului meu loc de muncă şi-mi priveam chipul în oglindă, încercând să-mi fac curaj să ies de-acolo.
<Frumos, Alisia! Data trecută te-ai tăvălit pin parcare cu tipul ăsta, acum aproape i-ai vărsat în braţe! E din ce în ce mai bine! Locul ăsta e blestemat! Clar!>, am gândit, decizând să mă mai spăl încă o dată pe faţă.
Sigur că, atunci când dădusem pe gât paharul cu Space, nu îmi imaginasem că o să mă întâlnesc cu printul Maximilan Novac. La chiuveta din dreapta mea se afla o domnişoară care probabil că asistase la toată scena din baie. Aceasta se uită la mine cu înţelegere, îşi scoase din micuţa gentuţă pe care o avea agăţată de gât un şerveţel pentru ea si un altul mi-l întinse mie, dând uşor din cap.
– Cere-i lui Al o cafea. Ajută, crede-mă. Şi un pahar cu apă. Ai să vezi! În jumătate de oră eşti ca nouă, zise aceasta plină de compasiune, dar cu un aer uşor superior şi părăsi baia, lăsându-mă privind după ea ca trăznită.
Mi-am şters apa de pe faţă cu şerveţelul primit şi resemnata, am ieşit la rândul meu.
Max mă aştepta exact lângă uşă şi, pentru a doua oară în aceeaşi seară a reuşit să mă surprindă într-atât încât, m-am înfipt cu capul drept în el.
– Eşti ok?, mă întrebă, aplecându-se puţin ca să mă poată privi în faţă.
– Da, da. Să nu vorbim despre asta, ok? Niciodată!, am răspuns, ocolindu-l şi îndreptându-mă spre ieşire. Pentru motive care-mi scăpau, simţeam cum sângele îmi clocotește-n vene. Îmi venea să urlu de furie şi cel mai frustrant era faptul că nu puteam învinovăţii de asta pe nimeni în mod deosebit, decât, eventual, pe mine.”

3. 1-TW8l5L-7PIBcnGZ5E9bjRg

„Max era aşezat în stânga mea, cam la doi metri de mine. Îl puteam vedea foarte bine acum şi încercam să cântăresc şansele să ieşim cu viaţă din situaţia asta. Lucrurile nu arătau prea roz. Probabil că, dacă am fi fost doar noi doi, am fi putut face ceva. Dar mai era şi Ania. Iar mâinile ne erau încă prinse la spate. Am oftat, hotărâtă să mă las deocamdată purtată de val.

― Ce face nepotul meu preferat? Cum te simţi în fruntea piramidei pe care am creat-o, uzurpator nerecunoscător ce eşti? tună Novac, iar pereţii peşterii îi făcură vocea să răsune, amplificând-o.

Max nu spuse nimic, însă îl fixă pe bunicul său cu privirea, iar maxilarele i se încordau într-un ritm alarmant. Întreaga lui postură emana ostilitate. Am realizat că aceasta era poate prima dată când cei doi se revedeau după evenimentele de acum două săptămâni. Max ne spusese că nu a avut starea necesară să stea de vorbă cu bunicul său când a fost escortat de poliţie pe insulă. Se temuse probabil de reacţia pe care ar putea-o avea la vederea celui care l-a crescut şi care îi torturase părinţii în tot acest timp. Acum însă, nu mai era nimic între el şi Novac Senior. În fine, nimic în afară de o mică armată de soldaţi înarmaţi până în dinţi şi nişte cătuşe ce-i fixau mâinile la spate.

― Nu ai nimic de spus? Credeam că merit măcar un răspuns pentru faptul că te-am acceptat, te-am crescut, ţi-am dat un nume…, continuă Novac, însă tonul lui era mai degrabă plin de sarcasm, decât afectat sau dezamăgit.

Max continuă să tacă. Cuprinse întreaga scenă, oamenii din jurul bunicului său, şalupa de lângă ponton, cutiile acum încărcate în totalitate în aceasta. Privirea îi poposi câteva secunde pe staţia pe care Novac o avea în mână, apoi se aplecă uşor în faţă şi îşi îndreptă întreaga atenţie către soldaţii din apropierea sa.

― Eu nu aş face asta în locul tău, băiete! Am văzut cum te mişti. Ştiu de ce eşti în stare. Dar trebuie să te întrebi: eşti suficient de rapid încât să te fereşti de toate gloanţele şi în acelaşi timp să îţi salvezi şi admiratoarele, aici de faţă?

Novac arătă cu un gest dezinteresat spre mine şi spre Ania.

Admiratoare? Pe bune? Chiar m-a numit admiratoare? Poate doctoriţa…, m-am revoltat în gând.

― Poate prietena ta ephialt se poate mişca la rândul ei foarte rapid, dar tot nu cred că o puteţi salva şi pe domnişoara Petrov înainte să devină strecurătoare! Sau… poate nici nu intenţionaţi?, mai zise Novac cu acelaşi zâmbet răutăcios şi am auzit cum Ania trase aer în piept cu zgomot.

― De ce toată lumea crede că suntem prieteni? am mormăit eu mai mult pentru mine.

― Cu siguranţă, nu eşti prietena mea!, îmi răspunse Max fără să-l scape din priviri pe Novac, luându-mă prin surprindere.

Uau! Cum de auzise prin toată gălăgia din jur? Spusesem asta mai mult din obişnuinţă şi nu mă aşteptasem să primesc un răspuns. Cuvintele lui Max îmi produseră o împunsătură direct în suflet, chiar dacă nu era nici momentul şi nici locul pentru aşa ceva.

― Ei, hai băiete, nu-mi poţi spune că nu-ţi pasă de soarta frumoasei ephialt! Uite, am putea să ne jucăm un joc şi să aflăm, exact, cât de mult adevăr e în asta. Ce-ai zice dacă te-aş pune să alegi între iubita ta, aici de faţă, şi tânăra ephialt? Pe care ai alege să o salvezi?

― Ai chef de jocuri, Theon? Chiar crezi că e momentul pentru astfel de… teste?, mârâi Max, dar până şi eu puteam să-i văd încercarea de a trage de timp. Părea distrat, prezent doar pe jumătate la discuţie.

― Nu este chiar un joc, nepotul meu. Este o curiozitate de-a mea. Vezi tu, pentru un timp, chiar am crezut că te am de partea mea. Chiar am crezut că am reuşit să şterg din tine urmele părinţilor tăi. Evenimente recente m-au făcut să cred că m-am înşelat. Nu mă-nţelege greşit, nu te condamn că ai luat frâiele companiei în mâinile tale. Te aplaud pentru asta! Aşa aş fi procedat şi eu. Dar, alianţa cu ephialtele? Asta nu o pot ierta!

Ridică o mână şi făcu un semn soldatului de lângă mine. Acesta veni mai aproape şi îmi lipi arma de tâmplă. O simţeam rece şi străină. Am căscat ochii, dar am rămas nemişcată. Poate că, până la urmă, să ne lăsăm prinşi în biroul lui Novac, nu fusese tocmai o idee strălucită.

― Deci… cât de mult ai să te superi dacă omul meu îi zboară creierii prietenei tale ephialt? Uite-aşa… Puf!, întrebă Novac zâmbind şi făcu un gest din degete, mimând o mică explozie.

Max nici măcar nu tresări. Îmi aruncă o privire scurtă, îl analiză pe cel ce-mi ţinea arma la cap, apoi îşi întoarse privirea impasibilă înapoi spre bunicul său.

― Ştiu că sunt creaturi nemuritoare, dar sunt aproape sigur că nu-şi va reveni după aşa ceva… continuă Novac pe un ton relaxat, încercând să-i citească reacţiile.

― Şi de crezi tu că mi-ar păsa de soarta unui ephialt, oricine ar fi acela?, întrebă Max. Vocea-i fusese rece, glaciară şi am simţit în acel moment cum pământul îmi zboară de sub picioare.

Inexplicabil, o durere acută mă izbi în piept. Vorbele îi sunaseră indiferente şi lipsite de orice nuanţă. Poate că nu consideră că suntem prieteni. Cu siguranţă nu ne puteam numi astfel. Dar să nu-i pese daca Novac îmi zboară creierii în faţa lui?! M-am uitat la el, căutându-i pe faţă orice urmă, orice indiciu, că ceea ce a zis era doar o minciună menită să-l convingă pe bunicul său.

Faţa sa însă nu trăda nimic. Era la fel de neutră şi rece ca şi vorbele sale. Parcă simţindu-mi stupoarea, îşi întoarse uşor capul pe mine, privindu-mă direct în ochi. Albastrul închis al ochilor săi pătrunse adânc şi-am uitat să respir câteva secunde la rând.”

Raluca-Andreea Chiper – seria Chipuri de gheață, vol. 1: Incubus

1. 1

„Calul îşi scutură coada, plesnindu-şi spinarea cu nervozitate. Melania îndrăzni să se mai uite încă o dată în jur. Miji ochii, cu inima aproape ieşindu-i din piept. Tufişurile se mişcau suspicios, clătinarea lor prea forţată era îndreptată într-o singură direcţie. Foşnetul izbucnea dintr-odată şi se curma brusc, iar petele umbroase ce se furişau şi săltau neastâmpărate, luau parcă formă omenească. Se ridică pe vârfurile picioarelor, ajungând la urechea calului.

— E cineva pe aici… şi ne urmăreşte…

Grăbi pasul, măsurând din priviri distanţa până la Vale şi îi trecu prin minte să sară în şa şi să o ia la goană. Frica însă o paraliza, îşi simţea genunchii aşa de moi, încât nu îndrăznea să facă vreo mişcare bruscă. Numai senzaţia că cineva o ajunge din urmă şi o prinde de braţ, o făcea să ameţească şi să i se facă rău.

Se împiedica tot mai des şi se încâlcea în ramurile prea întinse, negăsind puterea de a ridica braţele şi de a le feri din calea sa. Safir era şi el îngrijorat. Fata îi observă ochii măriţi de groază, iar dacă el era speriat, de presimţirile lui nu se îndoia.

În depărtare, tocmai dinspre case, un pocnet sălbatic birui văzduhul. Melania tresări aruncându-şi privirea printre trunchiuri de copaci neliniştiţi.

— Oh, Doamne! Ce-a fost asta?

Tunetul zgudui pământul de parcă dorea să îl rupă bucăţi şi furia lui fu simţită în interiorul fetei. Calul necheză şi se smuci din hăţuri, îngrijorându-şi stăpâna. Pe când tunetul se risipi, fulgerele împânziră cerul şi odată cu ele nişte ţipete disperate, urlete pe tonuri aspre şi o gălăgie subjugătoare scandaliza ţinuturile.

Melania îşi adună puterile şi cu trupul aşa vătămat de tremurături, sări în şa, dând pinteni animalului. Trebuia să ajungă acasă. Acolo se întâmpla ceva grav, foarte grav.”

2. horse-e1332531218734

„— Ai venit să prădezi bunurile tatălui meu, insistă fata atunci când simţi că dorinţa ei cea mai mare din clipa de faţă era să atragă atenţia străinului. Imaginea aceea a unui milog cântând la fluier în mijlocul pădurii, îi aducea aminte de poveştile pe care le citea seara înainte de culcare, o introducea in lumea de basm pe care îi era atât de greu să şi-o imagineze, prea frumoasă pentru lumea aceasta simplă. Dar milogul era orgolios şi aştepta momentul potrivit să pună mâna pe ea şi să o scuture zdravăn.

— Dânsul îi pedepseşte crunt pe cei care încalcă legile pe pământul lui. Toate pământurile acestea, oriunde ai privi, îi aparţin lui. El nu iartă tâlharii.

— Nici atât nu pot fi, căci dacă era aşa, eu acum aş fi avut de toate. Ei aşa mi-au promis… Şi uite, întinse braţele ca un învins, cu fluierul între degetele de la o mână. Nu am nimic. Pe deasupra m-am pricopsit cu o mândruţă rea foc de care trebuie să mă feresc pentru că, bag seama, e gata să mă altoiască.

— Hahaha, râse ea ironic. De parcă nu ai merita. Mi-ai furat calul…

— Te înşeli. A venit de bună voie…

— Mie nu prea îmi vine să cred…

Străinul căută pe Melania, dar aceasta se retrase departe de ochii lui, lăsând umbra să-i cucerească atenţia.

— S-a lăsat convins doar cu o bucată de zahăr, crede-mă pe cuvânt, îngăimă el, încercând să îşi stăpânească impresionarea căci umbra ce picta pământul îi aducea aminte de o fată frumoasă sălbăticită de furia naturii a cărei căldură trupească o simţi pe propriul trup şi a cărei inimă s-a agitat războinică  chiar acolo, peste pieptul lui. Himera subţiată de briza verii îi aducea un sentiment dulceag în suflet şi îi umezea ochii curioşi cu lacrimile dorinţei. Numai el ştie cum se stăpâneşte să nu se repeadă şi să o strângă la piept ca să mai simtă o dată tulburările din seara trecută.”

3. 81e1b3ec3790e04ab7c12f52da909ffc--marlon-teixeira-sexy-men

„— Dar el cine e?

— Cine să fie, duduie? Străinul pe care tatăl dumitale l-a angajat aici.

— Ce a făcut? întrebă ea surprinsă.

— Da, da, ziseră ele impresionate de atitudinea domniţei, transformând discuţia într-o bârfă. A venit într-o dimineaţă cerând să fie angajat. Doar ştii cum e tatăl dumitale, nu refuză pe nimeni dacă vine la muncă…. Dar e simpatic foc! Şi guriţa lui zici că-i mură. Ia uite acolo ce buze cărnoase are! Şi uite-i buclele. Ce zici, domnico? Nu sunt precum cerneala din călimara dumitale cu care ne scrii poezii?

Ea mări ochii simţind cum inima i se accelerează brusc şi timp să clipească acum nu mai avea, pentru ca tâlharul venea direct spre ea, prea hotărât, intimidând-o. Dacă avea de gând să o pocnească, acum că nu avea niciun par cu care să se apere? Poate ar fi mai bine să ţipe, să avertizeze că e un rău făcător, însă, vai! Glasul îi pieri de parcă niciodată nu îl avusese. Se strecură cu repezeală printre fete, dar acestea gonite de tâlhar, o luară la fugă chiuind. Dădu şi ea să fugă, însă el îi prinse basmaua şi i-o trase din cap, urmărind fascinat cum cascada aurie se revărsa pe spatele drept şi alb, împrăştiind mireasmă de primăvară.

— Hei, făcu ea încercând să o recupereze, dar se dădu repede bătută fiindcă tânărul o ascunse la spate. De ce ai făcut asta?

— Cum de ce? Ca să văd cum îţi şade fără basma.

— De parcă n-ai ştii…

— Atunci am făcut asta uite-aşa! Că îţi stă mai bine fără zdrenţe pe creştet. Mi-e mai uşor să te deosebesc în mulţime.

— Ticălosule…

— Mă acuzi pe nedrept. Tu ai vrut să cunoşti motivul, iar eu am fost sincer.

— A naibii sinceritate. Dădu să plece, nemulţumită de atitudinea lui, dar băiatul îi tăie calea, trăgând-o de data asta de catrinţă. Aceasta îşi scutură ciucuraşii, încântând privirea lui.

— Nu ar trebui sa fii la cealaltă şezătoare împreună cu fetele de teapa ta?

Melania se uită peste umăr mirată, căutând pe cineva în spatele ei. Dar acolo era doar vântul ce clătina frunzele unui nuc. Narcis o împunse în umăr cu un deget imprudent şi murmură cu zâmbetul agăţat de buze:

— De tine este vorba, domniţa Melania, degeaba cauţi năluci acolo unde nu-s.

— Aceea nu se numeşte şezătoare… E un bal. Îi mărturisi fata un pic iritată.

— Aşa, şi? Tatăl tău ştie că te-ai ascuns printre ţărani în loc să fii acolo unde lui i-ar plăcea?

Melania se făcu mică în atenţia dominatoare a băiatului şi dădu paşi în spate, încercând să se îndepărteze de el.

— N-ai tu treabă! şopti cu tonul aspru, adunând buzele. Fiecare pas făcut în spate însemna un pas în plus făcut în faţă de flăcău. Gestul lui o înfiora. În cele din urmă se izbi de trunchiul nucului si rămase nemişcată, la fel ca stana de piatră. El se opri dintr-odată, prea aproape de ea, simţindu-i tensiunea, simţindu-i tremurăturile suave, cu pleoapele neclintite. Atenţia i se propti asupra fetei. Îşi puse mâinile în şolduri şi oftă zgomotos, intimidându-şi domniţa.

— Răspunsuri de proastă educaţie! Hm… Dar te iert pentru că ador să-ţi văd buzişoarele adunate când ceva nu este pe placul tău. Abia atunci Melania îşi dădu seama de gestul care o punea în evidenţă şi se îmbujoră, căutând să evite privirea lui.

— Răspunsuri pe măsură, tinere, pentru că prea mult te amesteci unde nu se cade. Nu te mai lega de mine, te rog frumos!

— Cum să nu mă leg când tu mă obligi să fac asta?

Melania plescăi din limbă şi îl împinse uşor cu o mână, făcându-şi loc pe lângă el şi pornind la drum fără să ştie unde. Căuta disperată spre fetele ce se depărtaseră prea mult şi fugind într-acolo ar fi părut prea speriată şi s-ar fi făcut de râs in faţa lui. El se duse după ea şi i se aşeză din nou in faţă, vorbindu-i:

— Sunt curios ce ţi-au spus de mine…

— Cine? făcu ea mirată.

— Ele. Doar am văzut că discutaţi…

— Aha!

— Şi vă uitaţi la mine…

Simţindu-se încolţită, nu-i rămase decât să mintă:

— Ah, tocmai mă avertizau că eşti un mare ticălos. Îmi pare rău că nu am luat în considerare, altfel n-aş mai fi fost în situaţia asta…

— Sunt rele, ţinând cont de faptul că ieri îmi făceau ochi dulci pe aici, pe după case.

Melania tresări, uimită. O piatră o lovi drept în inimă şi îi provocă o durere sufocatoare. Ochii i se întristară în timp ce buzele îi căzură într-un zâmbet înveninat de gelozie. El îi ghici gândurile şi sentimentele şi zâmbi ştrengăreşte în colţul gurii, insistând:

— Ele ştiu că eşti prea frumoasă şi oricând le poţi fura pretendenţii. De aceea se apără.

— Minţi, se răsti ea, ferindu-se din calea lui şi grăbindu-se spre adunătura de fete ce-i făceau semne să meargă la ele.

Băiatul râse puternic, cu umerii săltându-i ca brazii în bătaia vântului şi o lăsă să plece, murmurând numai pentru el:

— Câteodată şi minciuna e bună la ceva…”

4. maxresdefault.jpg

„Rupse altă frunză, o întinse bine cu palmele, apoi începu să fluiere, căci şi taina aceasta o învăţase de la unul dintre păstorii moşiei când era foarte mică. Piuitul acela subţire al frunzei gâdilată de buzele Melaniei incita zburătoarele pădurii şi după ce ascultau într-o tăcere deplină, îi ţineau isonul revoltate pe talentul fetei. Până şi tulburarea Văii era crudă, azi mai agitată ca niciodată, strecurându-şi valurile printre bolovani cu o agresivitate nebănuită. Puţin mai aveau până acolo şi calul nu mai avea stare, bulbucându-şi ochii şi adulmecând aerul cu iz de mal nămolos. Iarba acolo e grasă şi suculentă şi lui îi place la nebunie. Tot câte puţin şi fluierul se făcea auzit, strecurându-se printre copaci cu o agilitate imposibilă, de parcă era vrăjit. Melania se opri pentru o clipă şi ascultă. Simţi cum interiorul i se agita, cum sângele i se accelera sub piele, cum furnicături aspre îi necăjeau obrajii, cum rămânea fără aer, iar buzele i se uscară torturate de o sete ciudată, imposibil de calmat. Se opri şi încolăci grumazul animalului, şoptindu-i în ureche:

— Auzi, Safir? Calul scutură urechile, suflând greu. Acestea sunt sunetele din cauza cărora eu nu mai sunt în stare de nimic. Parcă e un descântec împotriva voinţei mele care mă chinuieşte, mă torturează, îmi sfâşie pieptul, dar în acelaşi timp, uite cum tremur de emoţie, de râvna de a-l auzi, de a-l simţi, de a-l recunoaşte… Ce mă fac, Safir? Că eu nu ştiu descurca situaţia aceasta. E atât de complicat!

Se apropie suficient încât atunci când îndepărtă frunzişul, îl putu zări pe grăjdarul cel nou şezând pe piatra de pe malul apei. Ţinea fluierul la gură şi din el grăia melodic şi misterios. Fata oftă, ascultând pierdută în gânduri.

— Dar dacă i-aş lua fluierul? Oare m-aş vindeca? Aş mai simţi goliciunea aceasta în piept de parcă aş fi singură pe lume? Oare l-aş îmbuna pe tata şi m-ar lăsa în pace atunci?”

5. Starsinthesky.jpg

„Două aripi nevăzute o înălţau până la cer, o purtau prin pulberea de stele şi îi făceau cunoştinţă cu o lume străină, căci acolo găsea doar o întindere deşertică înecată în praf şi întuneric. Un vânt rece bătea şi îi îngheţa degetele, ridicând din când în când vârtejuri de praf în faţa ochilor ei ce piereau în depărtare fără regrete. Nu ştia de unde, dar un foşnet de frunze  îngreuna auzul ca o melodie funebră şi oricât se străduia să desluşească arborii prin ceaţa de praf, nu dădea de niciunul.  Apoi, voci grave de oameni agitaţi se strecurau prin lumea întunecoasă, condamnând-o la o suferinţă atroce, pentru că, la fel ca şi arborii, siluetele umane erau doar muze iritante. Se grăbi pe urmele lor chiar dacă ştia că acestea vor pieri înainte ca ea să le ajungă. Ar fi vrut să le reproşeze atitudinea arogantă, dar nu avea cine să o asculte. Şi tot fugind pe urmele lor, încercând să le prindă, zări într-un colţ retras pe Venus. Simţi o tulburare în sufletul ei pentru că steaua şedea pe o piatră, cu capul plecat, numărând firele de iarbă ce-i gâdilau tălpile desculţe. Şi nu avea înfăţişare de femeie cum ar fi fost de aşteptat, apărând ca şi în visele trecute cu umerii rotunzi şi voluminoşi, spatele neted şi lat, părul scurt, căzut pe frunte, braţele puternice…

Sfioasă, se apropie, încercând să nu atragă atenţia. Paşii ei mărunţi nu făceau gălăgie, dar de câte ori Venus tresărea, de atâtea ori suspinul ei îi scutura pieptul. Se opri în spatele lui. Din când în când, icnetul stelei se făcea auzit, rupând sufletul fetei. Ghici că Venus plângea. Ea întinse mâna, dornică să îl atingă, să îl mângâie, să smulgă din trupul lui cruzimea care îl tortura, supărarea aceea apăsătoare.”

6. 619402178.jpg

„Un bulgăre de foc cu coadă lungă şi dreaptă arzând, se repezi de pe cer şi se rostogoli în abisul obscur al pământului. Abia apucă să atingă pământul cu a sa culoare fosforescentă şi bulgărele sclipi jucăuş în valurile Văii tulburate, făcându-se nevăzut, stingându-se dintr-odată de parcă nici nu ar fi existat. Deşi venea înconjurat de tumulturi dezordonate, părea că nu atrăsese atenţia nimănui, nu speriase pe nimeni, nu pusese pe gânduri niciun suflet. Doar frunzele foşniră ca trezite dintr-o absurdă beţie, tresărind înfiorate când coada fosforescentă se stinse sfârâind în răcoarea valurilor de cerneală. Pentru o clipă scurtă, greierii încetară din cântat. Firele de iarbă gâdilate de adierea otrăvită se plecară spre pământ îngenuncheate de un mare păcat. Cerul se închise. Aroma suavă a îngerilor nu mai cobora odată cu undele văzduhului, pierită tragic, pierdută în neştire printre norii care încet, încet, se acumulau. Valurile Văii prinseseră o fărâmă din nuanţa mai deschisă, acum într-adevăr, diferenţiindu-se de bolta ce-şi pierduse stelele. Numai luna primise silit înfăţişare pală, lacunoasă, speriind până şi zburătoarele nopţii care refuzau să se mai înalţe spre ea.

Atunci când foşnetul frunzişului încetă şi el, liniştea devenind de mormânt, abia atunci Valea se stinse şi îşi recăpătă nuditatea desprinsă din hăul cel mai adânc. Deşi zumzetul insectelor se porni din nou, înălţând ecouri metalice printre arbori, părea că toată atmosfera aceea de doliu asista la sfârşitul lumii prin adormire tainică şi lină.

 El ştia că e doar o stea. Nu orice fel de stea însă, ci una care se desprindea de locul său de veci şi se adâncea în genunile unei lumi atât de obişnuite, prea indiferentă, în stare să pălească magia unui corp ceresc şi să îl aducă la statutul de banal, lipsit de importanţă.

Îşi târâia paşii domoli, aproape graţioşi spre clădirea peste care se lăsase o pâclă amară, atât de deasă încât nu mai putea fi suflată de vânturile primăverii. Ridică ochii de sticlă prea pustii ca să fie încălziţi de suflet şi căută spărtura în zid prin care pâlpâia fragil lumina lumânărilor aprinse. Ştia că dincolo de spărtură îl aştepta ea, aşa că se apropie de zid, închise ochii şi strânse pumnii de piatră, şoptindu-i numele printre buzele albite de veşnicie:

— Melania…

Când tălpile sale desculţe simţiră duritatea podelelor de marmură, oftă cuprins de cugetări, de doruri nestinse, numai de el ştiute. Mări ochii surprins când desluşi făptura caldă şi aromată tolănită între aşternuturi. Părul ei lung, de aur, împletit într-o coadă îmbălsămată, cădea pe perne provocându-i lui, zân al nopţii, spasme pe cât de chinuitoare, pe atât de dorite. Ea îl atrăgea, ea îl îndemna să apară în fiecare miez de noapte la patul ei pentru a-şi alina tristeţea, pentru a-şi potoli setea necalmată cu nimic. Ea era vinovata stării lui, aşa stare revoltătoare încât îi transforma eternitatea într-o pură suferinţă. Vântul care mai înainte adiase uşor, născând pe aripile sale cu miros de trandafir şi caprifoi, o dorinţă dulceagă de legănare, de plutire spre lumi îndepărtate, acolo unde necunoscutul atrage şi îndeamnă cu voci descântătoare şi romantice, acum sufla pustiind ţinuturile, amărât de o dragoste prea profundă, nebună, insuportabilă, sălbatică.”

7. e504f6fee.jpg

„Însăşi Valea e o adunătură de voci haotice, care conving prin îndemnuri cântate, care ridică în slăvi numele ei, care îl face să pară mai mult decât o grămăjoară de silabe, care o face să se simtă stăpână, biruitoare peste lume. Melania îi spusese atât mamei, cât şi doicii că Valea e fermecată, că dintr-acolo se aud doine triste, plânsete amăgitoare care îi tulbură somnul. Nimeni nu a vrut să o creadă, nimeni nu descifra foşnetul frunzelor, clipotitul valurilor ce se izbesc de malurile înnămolite şi vuietul tenebros al vântului care ajunge până la ea şi îi flutură pletele, tulburând-o. Ea cunoştea urmele de pe podea, era chiar nămol uscat din Vale, descifra talpa umană ce murdărea podelele de marmură, numai mama zicea că i se pare, că sunt doar dâre de murdărie aduse de curenţii furtunilor din noapte. Ea îl vedea, era un trup bărbătesc înconjurat de o aură uşor pâlpâitoare cu ochi goi ca de stafie, cu umeri rotunzi de piatră, cu degetele reci ca obiectele din încăpere, fără viaţă şi totuşi, însufleţit.

— Cum ar putea ajunge până aici, sus? întreba mama neconvinsă.

— Levitează, doar e o stea, răspundea ea grav, făcând doica să îngenuncheze şi să sfârşească în mătănii absurde.”

Advertisements

2 thoughts on “Fragmente Georgiana Vâju, Cristinne C.C. și Raluca-Andreea Chiper

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: