Amprentă în apă – Marina Neagu

Abia ieşită din cortul pe care îl împarţeam – de voie, de nevoie – cu sora mea, mi-am întins braţele către cer, inspirând cu putere aerul curat. Vocea surorii mele mă îndeamna să mă grăbesc. Era ultima zi de vacanţă, iar ea nu avea de gând să o piardă stând cu ochii zgâiţi în zare. Ne-a forţat pe toţi să ne apucăm de strâns bagajele, pentru a ne putea întoarce mai repede acasă.

Am zâmbit, continuând să mă bucur de aerul rece, de roua ce mângâia câteva petice de iarbă firavă, şi de ciripitul vesel al păsărilor ce păreau să-şi anunţe bucuria pentru o nouă zi.

Soarele încă nu se ivise, dar cerul păstra promisiunea apariţiei lui. Era încă întunecat, însă catifeaua neagră îşi pierdea uşor din densitate, în aşteptare.

Există un moment, chiar înainte de răsăritul soarelui, când întunericul se desprinde de cer precum ridicarea unei cortine, lăsând loc razelor strălucitoare, pregătite să aducă lumina. Pentru fiecare dintre noi este un semn al unui nou început, o posibilă promisiune a unei schimbări, o speranţă pentru ceva nou. Eu aşa am continuat să o vad, zi după zi. La fel şi astăzi.

Pe măsură ce orele treceau, astrul se înalţa. Îi simţeam căldura crescând, părând gata să ardă totul în jur. Era atât de intensă în controlul ei asupra aerului, încât fiecare răsuflare sfârşea încărcată de uscăciunea fierbinte, densă, greu de străpuns până şi de tăişul ascuţit al unei spade. Îmi usca nările şi gâtul, încărcându-le de praful devenit incendiar.

 De niciunde, un suflu de vânt a ridicat particulele de praf, lipindu-le de pielea asudată. A răcorit totul în jur pentru câteva momente, apariţia-i neaşteptată fiind o scurtă binecuvântare.

Râul îşi susura melodic trecerea unduitoare printre pietre, iar suflul uşor al vântului îl acompania şi îi purta muzica până aproape de mine. Auzind cântarea naturii, născută ca dintr-o vrajă, mi-am şters palmele asudate de tricou şi m-am îndreptat spre invocarea încântătoare. Soarele încă arunca raze strălucitoare printre crengile pomilor mişcate de şoapta vântului, creând un dans al umbrelor în faţa paşilor mei. Pe măsură ce înaintam, simfonia naturii devenea din ce în ce mai intensă, mă prindea în farmecul ei şi mă determina să îmi măresc paşii pentru a o putea ajunge. Vraja se încolăcea în jurul meu, ghidându-mi drumul de-a lungul apei curgătoare, din ce în ce mai departe de restul grupului cu care venisem.

Nu am încercat să-i rezist, i-am urmat invitaţia fără a băga de seamă că ajunsesem la buza pădurii şi următorii paşi aveau să mă ducă dincolo de limita permisă turiştilor.

Am continuat să înaintez. Razele se pierdeau în desişul pomilor, pământul devenea mai umed şi rece sub tălpile picioarelor, iar umbrele se întindeau, mă înconjurau, transformate aproape într-un întuneric deplin.

 Am bâjbâit în înaintarea mea oarbă, cu mâinile întinse în faţă, lăsând straturi subţiri de piele pe trunchiurile aspre ale copacilor. Muzica naturii continua să mă cheme, mă provoca să avansez pe drumul întunecat, cu toate că picioarele începeau să îmi tremure, tălpile goale mă usturau şi suflul îmi devenea anevoios. Chiar când mă pregăteam să cedez, armonia râului s-a auzit de aproape.

—Este la doar câţiva paşi, m-am auzit şoptind, chiar când privirea a atins cursul lin al apei.

Încă un pas, doi, şi am simţit-o răsucindu-se într-o mângâiere fină în jurul gleznelor. Usturimea din tălpi s-a pierdut sub balsamul răcoritor.

Soarele continua să îşi trimită razele luminoase, accentuând fiecare mişcare spiralată, fiecare unduire prin care râul îşi curgea existenţa. Picioarele mi s-au afundat în mâlul moale, în timp ce vocea râului s-a transformat din muzică în şoaptă.

Oare nu se plictisea? m-am întrebat, urmărindu-i unduirea fină. Traiul nu i se părea monoton, făcând acelaşi lucru, secundă de secundă, zi după zi?

Privirea mi-a căzut pe câteva pungi goale, prinse între două pietre netezite de trecerea fără sfârșit a apei. Se legănau, lovite de atingerea ei, adunând în plasa lor alte resturi ale civilizaţiei.

Oare râul nu se întrista când oamenii aruncau mizerii, otrăvindu-i existenţa, mutilându-i aspectul, fără urmă de remuşcare? Îşi punea întrebarea, la fel ca mulţi dintre noi, dacă acele resturi nu cântăreau mai puţin la întoarcere, goale, decât au făcut-o la venire? Cu siguranţă, efortul de a fi duse înapoi nu putea fi la fel de mare ca acela depus la venire, când au fost pline.

Poate se întreaba, la rândul lui, de ce se încăpăţânau unii să-i îngroape frumuseţea sub maldărul de gunoaie. A fost suficient să o facă unul, apoi încă unul, şi încă unul, până ce a devenit normalitate. Uşor, uşor, am început să trecem cu vederea mutilarea lui. Încet, ne-am pierdut cu toţii într-un oftat general, într-un clătinat din cap, încercând să închidem ochii când Natura a început să sângereze. A devenit atât de normal, încât am început să uităm cum era înainte ca primul să arunce mizeriile.

Şoapta i-a devenit mai puternică; apa a continuat să-mi mângâie gleznele, dar trecerea îi era mai rapidă. A căpătat o voce, iar răspunsul a venit ca un sunet de jale.

Mi-a spus că este tristă, că-şi aminteşte de acele vremuri când susurul îi era vesel, iar curgerea îi era lină, mângâind doar pietre şi nisip. Mi-a povestit despre peştii ce obişnuiau să îşi unduiască jucăuşi trupurile lucioase, fără teama de a se lupta să avanseze printre plastice şi cartoane. Apoi, cu tristeţe, mi-a susurat că va veni o vreme când o să înţelegem că Mama Natură geme, sfâşiată de loviturile pe care i le dăm fără de milă. Şi devine furioasă.

M-a întrebat dacă nu observam schimbarea. Dacă nu îi vedeam durerea în fiecare tunet, dacă nu îi simţeam tăria geamătului în piept şi puterea cu care făcea pământul să ne vibreze sub tălpi. Dacă nu o anticipam în fiecare fulger, fiecare zigzag încărcat de energie – vene luminoase ce loveau cu furie cât mai aproape de aşezări -, ameninţându-ne siguranţa? În valurile nestăvilite de pământ ce se rostogoleau libere, pentru că nu mai exista nimic în calea lor să le poată opri – copacii au luat de mult drumul exportului – în curgeri năvalnice pornite să ne inunde, gata să ne îngroape sub propriile case?

Ruşinată, am coborât privirea; capul s-a aplecat, iar fire de păr au atins apa. Le-a mângâiat, mişcându-le în trecerea ei, ca pe nişte vene plutitoare. O greutate mi-a atins pieptul. Era vina pentru ceea ce acceptam ca o normalitate.

Începeam să-i simt durerea râului, îi înţelegeam angoasa. Privind din nou în jurul meu, m-am bucurat să constat că, cel puţin în acest loc – o proprietate privată – cineva depunea efort ca natura să pară neatinsă, chiar dacă apele purtau, în drumul lor, resturile aduse din zone unde oamenii obişnuiau să campeze. Pomii încă îşi purtau mândri fălnicia, lăsându-mă să mă bucur, pentru câteva clipe măcar, de umbra răcoritoare ce mi-o ofereau împreună cu tăcerea lor înțeleaptă.

O pală de vânt a făcut crengile să se mişte; câteva frunze au coborât, într-o legănare spiralată, pe unduirea lentă a apei. Le-am urmărit mişcarea lină, zâmbind când soarele a atins picăturile ce le umezeau acum, făcându-le să strălucească precum mici bobiţe de diamant.

Am apăsat talpa piciorului mai adânc în mâlul cremos. Pielea a atins o cutie de conserve. Apa îmi răcorise carnea; nu am simţit usturimea lăsată de tăietura adâncă. O dâră de sânge, ca o panglică de culoare roşie, s-a strecurat pe lângă picior, unduindu-se laolaltă cu apa. Am privit cum şerpuieşte în curgerea râului, subţiindu-se, pierzând din intensitatea culorii. Pielea mi-a zvâcnit, făcându-mă să-mi ridic piciorul.

Mâlul presat purta acum amprenta roşie a tălpii mele. În trecerea ei, apa a început să o mişte. Roşul şi-a pierdut din putere, devenind din ce în ce mai decolorat. Urmăream cum forma şi culoarea amprentei se modifică şi se pierde cu fiecare unduire a apei, în timp ce râul continua să-mi susure pe vocea lui.

—Şi va veni o vreme când i se va părea prea mult şi răzbunarea-i va fi cruntă, mi-a șoptit. Atunci ne va spune: Nu uita, lume! Cândva am fost prieteni, şi viaţa ne-a fost frumoasă.

Advertisements

3 thoughts on “Amprentă în apă – Marina Neagu

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: