Secretul mesajului meu – Alis Tieran

În vremuri îndepărtate se obișnuia a fi scris pe un papirus un mesaj cu penița de gâscă folosindu-se cerneala din China, care este recunoscută pentru rezistența ei la apă.

Sunt singură pe plajă și mă bucur de nisipul pe care îl simt fierbinte printre degetele de la picioare. Mă uit de jur împrejurul meu și văd multe cearceafuri pe care sunt așezate familii cu copii. Unii țipă, alții se joacă, iar alții se bălăcesc în apă. În fața mea văd doi copii alături de tatăl lor. Copiii se străduiesc din răsputeri să construiască un castel din nisip, însă de fiecare dată oceanul și valurile lui învolburate îl distrug.

Încerc să scrutez orizontul, să văd dacă apare vreo corabie sau altceva în imensitatea oceanului, însă nu pot zări nimic, din cauza soarelui puternic. De plictiseală îmi pun ochelarii de soare și încerc să citesc o carte, dar fără să vreau, adorm din cauza căldurii.

În visul meu, mă simt ca și cum as fi trăit fiecare moment pe care îl visez. Se făcea în vis că dintr-o dată mă aflam într-o cameră foarte întunecată. Numai din tavan puteam întrezări câteva raze de soare care parcă s-ar fi chinuit să se strecoare printre crăpături. Privesc în jurul meu ca să pot înțelege unde mă aflu. Atunci văd că sunt rafturi peste tot, ca și cum aș fi nimerit într-un depozit al unui port foarte vechi. Pe acele rafturi sunt așezate sticle în care se află multe papirusuri rulate, iar fiecare are câte un dop de plută. Arată atât de autentice, ca și cum cineva ar fi stat ascuns printre acele obiecte uitate de vreme și le-ar fi scris. Cu inima strânsă de teamă, înaintez cu multă grijă, atentă să nu lovesc nimic și să nu fac niciun zgomot. Mă uit printre schelete de bărci acoperite cu prelate alunecoase, toate pline de praf. Inima îmi bate ca o nebună și îmi este greu să o pot stăpâni, astfel încât să nu se audă cum respir cu greutate.

Într-un colț îndepărtat, văd o gaură mai mare în cabana de lemn – sau cel puțin, asta cred că este, o cabană. Cu cât mă apropii, văd oceanul care este din ce în ce mai învolburat, ca și cum ar vrea să mă atenționeze în legătură cu ceva. Dar nu mă pot concentra, pentru a-mi putea da seama dacă ar trebui să mă feresc de ceva. Lângă mine se ivește o masă plină de papirusuri pe care vântul le răsfoiește din când în când, ca și cum ar fi o ființă invizibilă care încearcă să le citească. Un papirus îmi atrage atenția și îl ridic. Este scris cu o caligrafie foarte îngrijită, iar limba o cunosc de parcă aș fi trăit în acele vremuri îndepărtate. Îl ridic la înălțimea ochilor și încerc să îl citesc. Papirusul conținea cam ceea ce aș fi vrut să îi fi scris tatălui meu ca mesaj. Sunt bucuroasă că am avut șansa de a-l citi, întrucât realizez că deși mi-am dorit să-i fi scris mesajul, nu am reușit să o fac. Profit acum de acest moment și caut în grabă o sticlă goală în care să îl pun, dar toate sunt pline si nu găsesc niciuna goală. Cu atenție încerc să găsesc un loc unde aș putea sa găsesc vreo sticlă goală într-o asemenea dezordine. Arăta ca și cum o tornadă a trecut pe acolo și a împrăștiat toate obiectele. Acum pot vedea mult mai ușor, întrucât ochii mei se obișnuiseră cu acea lumină difuză, putând astfel distinge ceea ce mă înconjoară. Când vreau să fac un pas crezând că nu mă voi lovi de nimic, aud un zgomot ciudat, ca și cum o sticlă s-ar fi rostogolit. Mă aplec și văd că era cu adevărat o sticlă goală care s-a lovit de una dintre biblioteci. O ridic și încerc să pun în ea papirusul pe care l-am găsit, iar când mă ridic văd pe acele rafturi multe dopuri de plută care așteaptă parcă să fie folosite. Bucuroasă, îmi pregătesc acest mesaj, cu gândul de a ieși prin spărtura din cabană și de a-l arunca în ocean, cât mai departe posibil. Când mă apropii de acel loc, aud voci destul de puternice, de parcă ar fi debarcat acolo un întreg echipaj de pirați. Când dau să ies din acea cabană, aud vocile îndepărtându-se. Bucuroasă, scot mai întâi mâna ca să îmi fac loc să pot trece prin acel spațiu mic. Dar oricât am încercat să nu fac zgomot, nu am reușit, iar zgomotele produse de mine sunt auzite de la depărtare de către acei pirați, determinându-i să se apropie.

– Căpitane, vino repede! Am văzut că aici este cineva.

Speriată, nu mai pot să mă reîntorc în cabană, astfel că nu am altă soluție decât să ies și să fug cât mă țin picioarele. Dar când dau să mă întorc și să forțez acele șipci care m-au blocat, unul dintre pirații din acel echipaj se apropie și îmi prinde mâna delicată într-o palmă neagră și noduroasă. Se apropie de el și ceilalți, râzând de bucurie că au găsit pe cineva să îl poată lua ostatic, pe care să îl oblige să facă toată munca în locul lor.

– Veniți, domnule Căpitan! Am găsit doi dintr-o lovitură. Avem și o fată care să gătească și să spele în locul nostru. Văd că ține o sticlă în mână. Cred că în ea se află harta insulei pe care vom găsi comoara pe care o căutam .

– Foarte bine, o vom lua cu noi pe corabie. Dar scotociți toată această cabană. Presupun că în ea mai există câteva papirusuri care ne vor ajuta să putem localiza insulele în care se ascund și alte comori.

În timp ce unii dintre acei marinari iscusiți caută în cabană, alții se îndreaptă spre bărcile lor. Eu sunt purtată pe umerii unei matahale musculoase. Oricât m-aș zbate să scap, nu reușesc nimic pentru a-l determina să mă lase jos. Acum sunt cu adevărat purtată spre largul oceanului și simt că nimic nu mă mai poate aduce înapoi pe pământul ferm. Tentația aventurii și emoțiile mă cuprind în timp ce strâng sticla. Îmi doresc să pot arunca sticla cu mesajul în ocean și să ajungă la cineva care va înțelege că este de la mine.

În timp ce înaintăm cu barca, îi văd cum vâslesc voioși și cântă o melodie alertă, menită să îi motiveze să vâslească mai cu spor. În tot acest timp, îi văd pe ceilalți, rămași la cabană, cum aruncă obiectele din cabană în toate părțile.

– Dar de ce oamenii voștri distrug tot ce este în acea cabană? Sunt obiecte rare și foarte valoroase.

– Pe noi nu ne interesează să păstrăm. Noi căutăm comori, aur și bijuterii, părerea mea este că sunt dezamăgiți că nu au găsit nimic.

– Da, acum văd că se apropie și ei de bărcile lor și se vor întoarce pe corabie; îi spun eu puțin îngrijorată la gândul că va trebui să suport asemenea brute.

Odată ce am urcat pe corabie, nu știu dacă să arunc sticla sau să o țin cât de strâns pot, în timp ce mă aștept la tot ce poate fi mai rău. Suntem în mijlocul oceanului, nu văd decât apă în jurul meu, indiferent de direcția în care îmi întorc privirea.

Cerul și oceanul sunt ambele albastre, iar eu mă bucur la vederea pescărușilor, care zburau în toate direcțiile.

– Nu le arăta prea multă afecțiune pescărușilor, pentru că dacă vor, îți pot ciuguli ochii, îmi spune unul dintre acei pirați jegoși. Toți arată de parcă nu s-ar fi spălat de secole întregi. Sunt ostatica lor, dar și cea a visurilor mele de a arunca o sticlă în apă, cu un mesaj pentru tatăl meu. Uneori, neprevăzutul este benefic, astfel că și acest mesaj poate ajunge în mâinile altcuiva, care poate se va bucura în timp ce-l va citi.

– Dragă domniță, vă rog să mergeți la bucătărie, că ne este foame.

– Vreți ca eu să gătesc pentru un echipaj de douăzeci de persoane? Îmi va fi imposibil!

– Da? Atunci aruncă sticla în ocean, sau te vom arunca noi pe tine.

-Nu nuuu! Să nu faceți asta!

-De ce anume, mă rog?!

– Pentru că eu nu știu să înot.

– Ce mare disconfort!!! Nu ne interesează pe noi dacă știi să înoți sau vei fi devorată imediat de rechinii din acest ocean.

– Bine, bine. Voi merge să fac de mâncare, sper doar că voi găsi ceva din care să gătesc o mâncare comestibilă.

– Ascultă, domniță! Lumea piraților este o lume dură, plină de pericole la tot pasul, nu vom putea să te ținem prea mult timp aici.

– Nu mai înțeleg nimic! De ce m-ați răpit, atunci?

De la distanță apare un bărbat voinic, cu părul lung, a cărui culoare pare să fi fost un blond strălucitor, însă acum este sleios și puțin castaniu. Cu pașii grei, astfel încât tremură toată puntea la fiecare pas al lui, bărbatul se apropie de cel care m-a cărat pe umerii lui și îi spune:

– Nimeni nu îi face niciun rău aceste domnițe! Avem nevoie de ea să ne descifreze acele papirusuri pe care le-am luat din cabana de pe plajă.

– Da, căpitane!

– Ce? El este căpitanul? Dar pe celălalt de ce îl numiți tot căpitan?

– Eu nu părăsesc niciodată corabia, pentru că am fost blestemat de o harpie. Dar când echipajul meu coboară de pe corabie, aleg dintre ei pe unul care vrea să fie căpitanul temporar, astfel încât să fie ascultat de restul echipajului.

– Interesant. Încotro ne îndreptăm acum?

– Am văzut printre acele papirusuri o hartă care mi-a atras mult atenția. Aș fi vrut să o poți vedea și tu și să îmi spui care este părerea ta. În speranța că vom găsi cu adevărat o comoară uitată undeva.

– Asta înseamnă că nu voi mai fi nevoită să gătesc?

– Nu. Au spus asta ca să te necăjească, pentru că ești ostatica noastră.

– Așa vă purtați voi cu ostaticii?

– Cum îți spuneam, viața de pirat este foarte dură. Trebuie să supraviețuim prin orice metodă.

– Interesant punct de vedere.

– Când vei intra în cabina mea, să nu pui mâna pe nimic, pentru că totul este vrăjit și fiecare obiect în parte are o altă vrajă. Dar nu aș vrea să le descoperi  pe tine.

– Nici eu nu aș vrea, bine că mi-ai spus. Mergând alături de el, țin sticla foarte strâns la piept, ca și cum ar fi singurul lucru care m-ar putea proteja. În interiorul corabiei este din ce în ce mai întuneric, iar pereții din lemn arată de parcă ar fi ceva închis în ei și îi zgârie. Îmi imaginez forța acelei bestii care a putut face așa ceva.

– Dar ce s-a întâmplat aici, de sunt acești pereți atât de zgâriați?

– Nu pune mâna pe nimic, bine?

Odată ce deschide ușa, văd o frumusețe de decorație, lemnul strălucește de curățenie. Mă întreb cum de este posibil ca numai în această cameră să fie atât de frumos.

– Uite aici este harta de care ți-am spus. Tu ce spui? Cum ți se pare? Crezi că este autentică?

– Da, dar această insulă pare destul de îndepărtată, cred că este posibil să găsești mai multe detalii în foile de aici.

– Mă voi uita acum cu tine. Mă bucur că ai ajuns pe corabia noastră. Ești frumoasă și inteligentă, te văd că ești și sensibilă. Ești exact persoana de care am nevoie.

– Cum așa, să ai nevoie de mine?

– Ca ajutor. Vezi că tu te descurci, ști să descifrezi o hartă. Ceva este neclar aici. Cum este posibil ca un pirat să nu se poată descurca într-o situație care ține de ceea ce face el mereu, iar tu, un om oarecare, te descurci mai bine decât el?

– Am aici acest jurnal de bord în care scriu. Când îmi spune acest lucru, îl văd cum se uită la mine cu niște ochii mari, de parcă ar fi vrut să mă mănânce. Se  apropie de mine, își deschide o gură uriașă, de parcă este gata să mă înghită. De teamă, închid ochii și strâng sticla bine la piept, în timp ce simt că nu mai pot să mă apăr de atacul lui.

Dintr-o dată, mă trezesc pe plajă. Privesc uimită în jurul meu și spun:

– Doamne ce vis ciudat am avut! Cred că am făcut insolație! Dar sticla pe care o țineam în mână părea atât de reală!

Advertisements

3 thoughts on “Secretul mesajului meu – Alis Tieran

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: