„Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” – Cristina Nemerovschi

„Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” – Cristina Nemerovschi

 

Pentru mine, cartea „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, de Cristina Nemerovschi a fost precum un val cald de sentimente. Dar un val plăcut, care îți pătrunde până în suflet, te răscolește, îți aduce zâmbete și lacrimi, în aceeași măsură. O carte pe care cu siguranță nu o voi uita în grabă. Cu un stil deosebit și natural, autoarea a reușit să contureze personaje complexe și o poveste cu adevărat originală.

Ana, personajul principal al cărții, este total diferită de eroinele pe care le întâlnim în general în cărți. Ea nu este una dintre fetele admirate și apreciate, dimpotrivă, este o fată depresivă și anxioasă. Suferă de agorafobie, este cuprinsă de amețeli, are momente în care pierde contactul cu realitatea și are temeri din cauza stării ei. Totuși, în ciuda felului ei de a fi, am simpatizat cu ea de la început și până la sfârșit. Contrar problemelor pe care le are, luptă să se vindece și își asumă riscuri pentru a duce la împlinire ceea ce își dorește.

„Logic, arătam ca o nebună, exact cum te-ai fi așteptat să arate cineva care ieșea dintr-un sanatoriu pentru oameni bolnavi psihic. Ce clișeu eram!”

Din cauza anxietății, Ana se internează într-un sanatoriu, pentru a fi ajutată să se vindece. Însă tratamentul necesită timp și răbdare pentru a avea efect, iar până atunci, efectele secundare și reacțiile organismului la tratament sunt cu adevărat neplăcute. La sanatoriu îl cunoaște pe Punky, un adolescent cu probleme psihice. Iar în apropierea sanatoriului, există cabane care sunt locuite fie de turiști, fie de persoane cu probleme, care însă nu doresc să stea în clădirea sanatoriului. Acolo stă și Sin, băiatul pe care Ana îl observă în fiecare seară trecând prin curtea sanatoriului. Ana se îndrăgostește de Sin, însă la scurt timp, află că acesta locuiește în cabană împreună cu iubita lui, nimeni alta decât cunoscuta autoare, Sagrada S.

„Cu el aș fi putut să fiu eu, și poate că asta m-ar fi vindecat cel mai repede.”

Încetul cu încetul, Ana se împrietenește cu Sin și Sagrada și începe să iasă cu ei în oraș. Deși este îndrăgostită de Sin, o admiră pe Sagrada de mult timp, iar acum, când ajunge să o cunoască personal, este complet fermecată de ea. Sagri suferă de depresie, iar în trecut a avut câteva tentative de sinucidere. Fiecare dintre ei are probleme, însă împreună sunt un grup de prieteni care se distrează în stilul lor propriu.

La un moment-dat, Ana are parte de o adevărată surpriză, în momentul în care la sanatoriu apare sora ei, Cris, în vârstă de 14 ani. Apariția acesteia este cu atât mai surprinzătoare, cu cât Cris apare total schimbată, cu o atitudine și o înfățișare deloc potrivite pentru o fată de vârsta ei. Așa cum se aștepta Ana, Cris se îndrăgostește de Punky, iar între ei începe o relație.

„Cât eram de crizată, tot m-a pufnit râsul. O fi fost sexy într-o anumită măsură iubitul soră-mii, dar nu părea de o inteligență care să te dea pe spate. Sau poate n-o afișa în condiții de stres.”

Totul se complică în momentul în care Sagri este găsită moartă, în râpa din apropierea cabanei în care locuia cu Sin. Sinucidere sau crimă? Iar dacă a fost crimă, cine este vinovatul? Ana nu reușește să își amintească detaliile nopții petrecute împreună cu amicii ei, ultima noapte în care Sagri a fost în viață. Să fie ea criminala? Sau poate a ucis-o Sin, din gelozie? Un alt suspect este soțul Sagradei, Cornel, care a vizitat-o chiar în ziua de dinaintea celei în care a fost descoperită decedată. Ba chiar au avut o ceartă, de față cu mai mulți martori. Ana suspectează diverse persoane, care ar fi putut comite teribila crimă. Dar oare va reuși să descopere cine a fost? Va fi criminalul prins și pedepsit pentru fapta comisă?

„Clar, după ce că eram criminală, mai eram și nebună. Emilia mă rugase să nu folosesc niciodată cuvântul ăsta. Nebun, nebună. Nebunie. Spunea că e folosit greșit, că oamenii proști au senzația că oricine urmează un tratament psihiatric e nebun, când în realitate e de cele mai multe ori o ființă normală, mult prea sensibilă sau obosită, care are nevoie de o pauză.”

Să nu credeți că o să vă spun, pentru că va trebui să citiți cartea, pentru a afla deznodământul. Pe mine, finalul m-a surprins într-o oarecare măsură. Așadar, vă recomand această carte, dacă vreți să trăiți o poveste diferită, încărcată de emoții dintre cele mai diverse.

„Dacă aș fi știut cum avea să se termine povestea, dacă aș fi intuit finalul, le-aș fi spus celor care adorau legendele astea un pic înspăimântătoare că, într-un loc cu oameni și fantome, nu fantomele sunt cele mai rele. Că nu fantomele ucid oameni, nu întotdeauna. Că uneori oamenii ucid oameni. Iar teroarea nu e înafara noastră, ci în propria minte.”

 

Cartea „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” de Cristina Nemerovschi se poate comanda de pe site-ul Editurii Herg Benet.

Advertisements

12 thoughts on “„Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” – Cristina Nemerovschi

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: